Material dedicat împlinirii a 144 de ani de la deschiderea cursurilor şcolii din Rasova (8 mai 1879 ˗ 8 mai 2023
Una dintre cele mai vechi şcoli din Dobrogea otomană a existat în marele sat românesc Rasova. În jurul anului 1840, Chirea Iorga, venit din părţile Ialomiţei, a întemeiat o şcoală românească la Rasova.
Chirea Iorga „ştia carte românească şi cunoştea bine cântările bisericeşti, învăţate la vreuna din şcolile înfiinţate pe vremea aceea în Muntenia, de vestitul călugăr Macarie Ieromonahul“[ii]. „Ajunge cântăreţ la biserica din Rasova unde˗şi deschide şcoală românească, pe care o conduce, ajutat fiind, probabil, şi de tatăl său, de asemenea ştiutor de carte. Şcoala funcţiona în pridvorul bisericii“.
După monografia elaborată de învăţătorul Gheorghe Şerban în 1942, şcoala datează din jurul anului 1850 când dascălii bisericii „Petre Ţăranu, Lefterache Chioseaua şi Nicolae Barban, într˗o odaie mică şi sărăcăcioasă, învaţă buchea cărţii pe cei 15˗20 de şcolari, toţi fii de oameni mai gospodari“.
Din 1858, şcoala funcţiona în casă particulară.
Fiul lui Chirea Iorga, Dimitrie Chirescu (1842˗1890), cel mai important reprezentant al intelectualilor români din Dobrogea în ultimul deceniu al stăpânirii otomane, a urmat la conducerea şcolii din Rasova în 1864.
La 1869, şcoala era filială a Eforiei comunităţii române din Silistra. În corespondenţa purtată între Eforia Şcoalelor din Silistra şi Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice din România se confirma primirea şi distribuirea de manuale gratuite în anul şcolar 1868˗1869 şi pentru şcoala din „urbea Rassova“[1].
În anul 1870, la 12 octombrie, s˗a creat „Societatea română de cultură şi limbă din Silistra“ sub conducerea institutorului Costache Petrescu al cărei scop era „învăţarea limbii române […] dezvoltarea educaţiunii naţionale […] protejând şcoalele urbane şi rurale din toată Dobrogea“[2]. Unul dintre membrii fondatori înscrişi în statutul societăţii este Dimitrie Chirescu „institutorul român din Rasovata“[3].
Nicolae Barban, născut la 3 decembrie 1856[4], a predat din 1872 după mutarea preotului Dimitrie Chirescu la Cernavoda[5].
Menţiuni despre şcoală avem din anul 1874: „Pe când târguiam în prăvălie la Chir Iani[6] numai ce aud nişte cântece aşa de frumoase de parcă veneau de la îngerii din cer. Glasuri dulci şi frumoase de copii se auzeau. Am căutat să isprăvesc de târguit cât mai repede, ca să văd de unde vin acele glasuri aşa de frumoase şi plăcute. Îmi luai repede pachetul cu târguieli, ieşii din prăvălie şi mă îndreptai în partea de unde se auzeau cântecele şi văzui că vin de la şcoală[7], care era în apropiere. Mă apropiai de şcoală ca să aud şi să văd mai bine. Şcolarii cântau cu învăţătorul lor cântece bisericeşti şi anume: „Doamne strigat˗am către Tine, auzi˗mă. Ia aminte glasul rugăciunei mele şi pune uşe de îngrădire în jurul buzelor mele“[8].
După reintegrarea Dobrogei la statul român (14 noiembrie 1878), corespondentul ziarului „România Liberă“, M. Demitriu relata faptul că la 18 noiembrie 1878 a ajuns în satul Răsuhata (Rasova) „locuit de români, primarul român, învăţător român, şcoală, preoţi doi români“[9].
Într˗o statistică datată înainte de 16 noiembrie 1878, comuna Rasovat din ţinutul Medgidia dispunea de local de şcoală[10].
Şcoala de băieţi continua să funcţioneze şi înainte de 24 martie 1879[11].
Oficial, la 8 mai 1879 s˗a deschis şcoala primară de băieţi din comuna Rasova într-o atmosferă solemnă. La inaugurare au participat George Sion, „cântăreţul dorurilor şi al dragostei de neam“[12], reprezentantul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, subrevizorul şcolar pentru şcolile din Dobrogea, Ion Bănescu, ajutorul administratorului plăşii Medgidia, Ştefan Dimitrescu şi un numeros public. În telegrama adresată ministrului George Cantilli, Ion Bănescu precizează că după oficierea serviciului religios, l˗a instalat în postul de învăţător pe Gheorghe Voiţă, care a început predarea lecţiilor unui efectiv de 40 de elevi[13].
Gheorghe Voiţă era unul dintre dascălii basarabeni refugiaţi din sudul acestei provincii, cedată Rusiei în 1878, „sosiţi cu gospodăriile în spinare şi copiii de mână, abia pe la sfârşitul lui aprilie 1879, când razele căldicele ale soarelui le îngăduiră să înceapă învăţătura şi fără de foc, având în loc de bănci scânduri aşezate pe patru pari bătuţi în pământ, iar drept tablă de scris o cutie mai mare de nisip“[14]. Înainte funcţionase la şcolile din Băleni (judeţul Covurlui) şi Vadul lui Isac (judeţul Cahul)[15].
În stagiunea 1863˗1864 a Teatrului din Iaşi condus de actorul Constantin Bălănescu, în lista prezentată comitetului teatral apare ca angajat, Gheorghe Voiţă[16], elev la cursurile Şcolii Normale din Iaşi, pe care o va absolvi în 1864[17].
În 1876, revizorul şcolar din sudul Basarabiei, Ion Bănescu, menţiona că Gheorghe Voiţă este un „vechi învăţător numit prin concurs şi fost subrevizor în districtul Covurlui“[18].
Între cele 19 edificii de şcoală „solide, frumoase, încăpătoare, corespunzând în total necesităţilor şcolei“ construite de la începutul lunii ianuarie 1879 era şi cel din comuna Rasova[19]. Localul din piatră, clădit în 1879 într˗un loc sănătos şi accesibil pentru copii, avea două săli şi trei camere pentru învăţător şi era proprietatea comunei[20]. Pe locul unde se ridicase şcoala exista la 1877 o cetate închisă cu şanţ mare (tabie), ocupată de un pichet turcesc, unde locuitorii satului s˗au refugiat din calea cerchezilor, protejaţi de soldaţii turci.(21)
La 29 iunie 1880 avea loc festivitatea de premiere de la sfârşitul anului şcolar 1879˗1880. La clasa I, premiul I s˗a oferit elevilor Teodorescu Vasile, Ionescu Vasile, Panaitescu Panteli; premiul II: Petrescu Nicolae, Ionescu Ion, Teodorescu Dobrea, Milea Neculaescu, Teodorescu Dimitrie, Chirescu Dimitrie, Marinescu Petrea; premiul III: Panaitescu Mihail, Ianculescu Ilie, Şerbănescu Marin, Gheorghescu Ilie, Grigorescu Mineiu, Panaitescu Ştefan, Dimescu Gheorghe, Dimescu Iacob, Lăzărescu Ilie, Lăzărescu Lazăr, Teodor Ion, Ianculescu Iani, Tutungiu Nicolae, Văleanu Nicolae, Văleanu Marin, Craiu Milea, Caradin Vasile, Iosif Avram, Bechir Efendi (turc). La clasa a II˗a, premiul I a fost obţinut de Ionescu Ştefan şi Popescu Teodor, premiul al II˗lea de Ionescu Ion, iar premiul al III˗lea de Satirescu Tănase şi Arghirescu Ion[22].
La sfârşitul anului 1880, şcoala mixtă era frecventată de 60 de băieţi şi 4 fete[23].
Primarul comunei Rasova, Tache Gaidargiu[24] împărţea ca premii „cărţi de învăţătură“ oferite de comercianţii Panait Ceauş (30 de exemplare), Dumitru Mihalcea (20 exemplare) şi Toma Anastasiu (35 exemplare). Panait Constantinescu „impiegat la vamă“ şi Iancea Dumitru dăruiau şcolii câte 12 cărţi şi mai multe obiecte[25].
O ştire din toamna anului 1880 anunţa că localul pentru şcoala de fete urma să fie finalizat[26].
În toamna anului 1881, învăţătoarea Ana Jan era numită cu titlu provizoriu la şcoala din comuna Rasova[27].
La sfârşitul anului şcolar 1881˗1882, şcoala avea 101 băieţi şi 44 de fete[28]. Prima promoţie a şcolii primare rurale de băieţi termină în anul 1882.
Preotul satului, Ioan Protopopescu şi alţi 16 locuitori, o parte dintre ei părinţi ai elevilor de la şcoala de băieţi, îşi exprimau recunoştinţa faţă de învăţătorul Gheorghe Voiţă. În zilele de 19 şi 20 iunie 1882 se desfăşurase examenul „foarte riguros“ al elevilor de la clasele I, a II˗a, a III˗a şi a IV˗a. Adresându˗se diferite întrebări, ei au răspuns la toate obiectele aşa de bine încât publicul a rămas foarte satisfăcut de progresul realizat de această şcoală în condiţiile în care a fost închisă în semestrul I şi o perioadă din cel de˗al doilea deoarece s-a lucrat mobilierul şcolii.
Răspunsurile celor 72 de elevi au fost apreciate cu „foarte bine“. Se remarcau elevii Teodor Popescu, fiul preotului Ioan şi Ştefan Ionescu din clasa a IV˗a precum şi elevi din clasa a III˗a. Rasovenii considerau că meritele revin învăţătorului Gheorghe Voiţă „care a întrebuinţat atâta zel şi activitate în educaţiunea copiilor“ încât îi aduceau mulţumiri publice[29].
Şcoala beneficia de susţinere materială şi financiară din partea locuitorilor. În 1882, comerciantul Hristu Farmachi contribuie cu suma de 32 de lei pentru „şcoala publică“[30].
În 1883, Ion Şteflea oferea şcolilor de băieţi şi fete, 72 de călimări de tinichea care s˗au aşezat în bănci şi dona suma de 25 de lei în scopul cumpărării unor „tablouri de religiune“ respectiv 15 lei pentru achiziţionarea tabelelor sistemului intuitiv[31].
În 1882, şcoala a fost împroprietărită cu 10 ha de pământ de cultură destinat întreţinerii sale[32].
La 21 octombrie 1883, învăţătorul Gheorghe Voiţă intervenea pe lângă inginerul topograf „să delimiteze porţiunea de loc cuvenită acestei şcoale în altă parte, fiind cel existent neproductiv. Locul de pe teritoriul acestei comune mai în apropiere de şcoală şi convenabil pentru pentru a˗l cultiva cu elevii, este în partea despre sud a vetrei şi islazul satului […].
Sper d˗l inginer că veţi aprecia scopul şi importanţa de care această şcoală simte a avea un asemenea loc“[33].
În 1883, învăţătoare era Ana Cinschi[34] care absolvise Şcoala greacă secundară din Ismail în 1881[35].
[1] Mihail˗Virgiliu Cordescu, Istoricul şcoalelor române din Turcia, Sofia şi Turtucaia din Bulgaria şi al seminariilor de limba română din Lipsca, Viena şi Berlin: 1866˗1906, Tipografia Curţii Regale, F. Göbl Fii, Bucureşti, 1906, p. 398.
[2] Ioan N. Roman, Pagini din istoria culturii româneşti din Dobrogea înainte de 1877, în „Analele Dobrogei“, I, nr. 3, 1920, p. 374˗375
[3] Ibidem, p. 378.
[4] Eparhia constanţa ˗ Zece ani de autonomie bisericească, Tipografia Modernă, Călăraşi˗Ialomiţa, 1936, p. 52.
[5] Gheorghe Dumitraşcu, Intelectuali români din Dobrogea înainte de 1878. Studiu statistic, în „Pontica“, Vol. XVIII, 1985, Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, 1985, p. 264.
[6] Este vorba de comerciantul Iani Farmachi, tatăl lui Hristu Farmachi, primar al oraşului Cernavodă între 1893˗1894 (Ioan I. Muşat, Istoricul oraşului Cernavodă, Tipografia „Viaţa Literară“, Bucureşti, 1938, p. 36).
[7]
[8] D. Niţescu, Traiul românilor din Dobrogea în timpul stăpânirei turcilor. Starea lor culturală, în „Învăţătorul tulcean“, II, nr. 7, octombrie 1930, p. 4.
[9] România Liberă, II, nr. 456, 26 noiembrie 1878, p. 3.
[10] Tudor Mateescu, Date privind situaţia românilor dobrogeni în momentul revenirii Dobrogei la ţară, în „Revista Arhivelor“, LXIX, LIV, nr. 2/1992, p. 194.
[11] A.N.I.C., Fond Ministerul de Interne. Diviziunea Comunală, dosar 134/1879, f. 49.
[12] Vasile Helgiu, Şcoala primară din Dobrogea în curs de 40 ani (1879˗1919), în Analele Dobrogei, I, nr. 2/1920, p. 233.
[13] Monitorul Oficial al României, nr. 109, 16/28 mai 1879, p. 2634; România Liberă, III, nr. 593, 17 mai 1879, p. 1; Telegraphul, IX, nr. 2122, 17 mai 1879, p. 1.
[14] Vasile Helgiu, op. cit., p. 234.
[15] Ibidem, p.
[16] Teodor T. Burada, Istoria teatrului în Moldova, vol. II, Tipografia „H. Goldner“, Iaşi, 1922, p. 206.
[17] Vasile Helgiu, op. cit., p. 255.
[18] A.N.R., S.A.N.I.C., Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 407/1876, f. 12.
[19] Darea de seamă din 1881 a primului prefect al judeţului Constanţa, Remus Opreanu (Farul Constanţei, II, nr. 39, 8 februarie 1881, p. 2.
[20] Ambele săli aveau înălţimea de 3,14 metri, prima cu lungimea de 11,45 metri şi lăţimea de 8,45 m., cea de˗a doua lungă de 11,60 m. şi lată de 8 m. (Recensământul copiilor în vârstă de şcoală în comunele rurale. Raport presintat D˗lui Ministru al cultelor şi Instrucţiunei Publice de Frédéric Damé, Lito˗Tipografia Carol Göbl, Bucuresci, 1895, nepaginat).
[21] Nicolae T. Negulescu, Judeţul Constanţa în anii 1916 şi 1922/1923, Expunere prezentată Consiliului Judeţean de către d-l N. T. Negulescu, prefectul judeţului, Tipografia „Victoria“, Constanţa, 1924, Vol. 1, p. 213. Pe locul şcolii construite în 1879 se va ridica clădirea „Şcolii de Sus“, aşa cum este cunoscută pe plan local, în perioada 15 decembrie 1898 ˗ 12 noiembrie 1900 (A.N.R., S.A.N.I.C., Fond Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor, dosar 543/1942, f. 100; Statistica localurilor de şcoale rurale construite în toată ţara de la înfiinţarea Casei Şcoalelor până în prezent 1897 1910, Tipografia Curţii Regale, F. Göbl Fii, Bucureşti, 1910, p. 35).
[22] Farul Constanţei, I, nr. 11, 19 iulie 1880, p. 2.
[23] Idem, nr. 32, 14 decembrie 1880, p. 2.
[24] Serviciul Judeţean Constanţa al Arhivelor Naţionale (în continuare se va cita S.J.C.A.N.), Colecţia Registrelor de Stare Civilă ˗ Dobrogea, 32/1880, f. 2.
[25] Farul Constanţei, I, nr. 10, 12 iulie 1880, p. 3.
[26] Idem, nr. 21, 28 septembrie 1880, p. 2.
[27] Idem, II, nr. 66, 18 octombrie 1881, p. 2
[28] Idem, III, nr. 109, 18 decembrie 1882, p. 4.
[29] Idem, nr. 92, 30 iunie 1882, p. 3.
[30] Idem, nr. 109, 18 decembrie 1882, p. 1.
[31] Idem, IV, nr. 2, 28 ianuarie 1883, p. 2
[32] S.J.C.A.N, Fond Serviciul Domenial Dobrogea, dosar 92/1884, f. 3 v..
[33] Ibidem, dosar 66/1882, f. 3.
[34] Anuarul oficial al Ministerului Instrucţiunii Publice şi al Cultelor pe anul 1883, Tipografia cărţilor bisericesci, Bucuresci, 1883.
[35] Vasile Helgiu, op. cit., p. 259.
[i] Constantin Cioroiu, Aurel Mocanu, Cartea românească în Dobrogea înainte de 1877, Biblioteca Judeţeană Constanţa, Constanţa, 1978, p. 14.
[ii] Vasile Helgiu, Şcoala românească dobrogeană de la înfiinţare până la 1938. Monografie. Istoric, documente diagrame, Institutul de Arte Grafice „Albania“, Constanţa, 1938, p. 61.
[iii] Apud Lavinia Gheorghe, Din „dinastia“ Chireştilor ot Cernavoda: Dimitrie D. Chirescu, în Andreea Atanasiu-Croitoru (coord.), „Studia varia in Honorem Professoris Panait I. Panait octogenarii“, Editura Muzeului Marinei Române, Constanţa, 2011, p. 185.
[iv] Arhivele Naţionale ale României (în continuare se va cita A.N.R.), Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (în continuare se va cita S.A.N.I.C.), Fond Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor, dosar 543/1942, ff. 98˗99.
[v] Ioan Georgescu, Învăţământul public în Dobrogea, în „1878˗1928. Dobrogea. Cincizeci de ani de vieaţă românească. Publicaţie tipărită cu prilejul semicentenarului reanexării Dobrogei“, Cultura Naţională, Bucureşti, 1928, p. 645.
[vi] Lavinia Dacia Gheorghe, Contribuţii la cunoaşterea neamului Chireştilor din Cernavodă: Dimitrie Chirescu şi Nicolae D. Chirescu, în „Anuarul Muzeului Marinei Române“, tom XIV (2011), p. 471.